Epoca Victoriană și Prerafaeliții: O Revoluție Artistică

I. Introducere în Epoca Victoriană

Epoca Victoriană, care se întinde aproximativ între 1820 și 1914 și coincide în mare parte cu domnia Reginei Victoria (1837–1901), a fost o perioadă de transformări profunde în Marea Britanie. Această eră a fost marcată de un imperiu global puternic, industrializare rapidă, o societate ierarhică bazată pe clase și gen, și o cultură vibrantă, dar adesea contradictorie.

Putere Globală și Imperiu: Marea Britanie a atins apogeul puterii sale, controlând un sfert din suprafața și populația Pământului la începutul secolului XX. Imperiul Britanic a fost „impulsionat de Revoluția Industrială și de nevoia de resurse și piețe”, ceea ce a dus la „perturbări semnificative ale sistemelor sociale existente” în teritoriile colonizate.
Revoluția Industrială: Această perioadă a marcat o „trecere esențială de la economiile agrare, bazate pe artizanat, la cele dominate de industrie și producție mecanică.” Inovațiile tehnologice, precum motorul cu abur și telegraful, au transformat societatea, crescând producția și făcând bunurile mai accesibile, deși au adus și provocări precum „supraaglomerarea urbană, poluarea și condițiile de muncă precare.”
Societate și Cultură: Societatea victoriană era „organizată ierarhic” pe baza genului și clasei. A existat un „dublu standard sexual” notabil, unde bărbații erau considerați a avea nevoi sexuale, iar femeile „erau libere de dorința sexuală și se supuneau sexului doar pentru a-și face pe plac soților lor”. În ciuda acestor norme stricte, cultura victoriană a fost „bogată și variată, un amestec de melodramă, spectacol și moralitate”, cu o înflorire a teatrului, a sălilor de muzică și a literaturii tipărite.

II. Mișcarea Romantică și impactul său

Romantismul a fost o mișcare intelectuală și artistică influentă care a precedat și a coexistat cu o parte a Epocii Victoriene. A reprezentat o „respingere a preceptelor de ordine, calm, armonie, echilibru, idealizare și raționalitate” ale Clasicismului și Neoclasicismului.

Caracteristici Cheie ale Romantismului: Mișcarea a pus accentul pe „individual, subiectiv, irațional, imaginativ, personal, spontan, emoțional, vizionar și transcendental.” Citatele evidențiază o „apreciere mai profundă a frumuseților naturii”, „o exaltare generală a emoției asupra rațiunii” și „un interes obsesiv pentru cultura populară, originile culturale naționale și etnice și epoca medievală”.
Romantismul în Arte:Literatură: A început în literatura engleză cu lucrări precum Balade lirice de William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge. Wordsworth a descris poezia ca fiind „revărsarea spontană a unor sentimente puternice.” Scriitori precum Sir Walter Scott au popularizat romanul istoric, iar interesul pentru „supranaturalul, bizarul și oribilul” a dus la opere precum Frankenstein de Mary Shelley.
Arte Vizuale: Artiștii romantici au preferat „teme bizare, patetice sau extravagant de eroice” și au utilizat „desene tensionate, liniare și contraste îndrăznețe de lumină și umbră.” J.M.W. Turner și John Constable au excelat în peisaje, iar Eugène Delacroix este remarcat pentru „pensula sa liberă și expresivă, utilizarea bogată și senzuală a culorii.”
Arhitectură: Romantismul s-a manifestat prin „imitații ale stilurilor arhitecturale mai vechi și prin clădiri excentrice cunoscute sub numele de „follies””, în special prin Renașterea Gotică.
Muzică: S-a caracterizat prin „originalitate și individualitate, exprimarea emoțională personală și libertatea și experimentarea formei,” cu compozitori precum Beethoven, Schubert și Wagner.

III. Frăția Prerafaelită:

O Revoluție Artistică Victoriană
Frăția Prerafaelită (PRB) a fost o mișcare artistică distinct britanică, formată în 1848 ca o „reacție împotriva a ceea ce ei considerau a fi pictura istorică lipsită de imaginație și artificială a Academiei Regale.” Acești tineri artiști, inițial Dante Gabriel Rossetti, William Holman Hunt și John Everett Millais, toți sub 25 de ani, căutau să „exprime o nouă seriozitate morală și sinceritate în lucrările lor.”

Inspirație și Nume: Numele „Prerafaeliți” a fost ales pentru a exprima „admirația pentru ceea ce considerau a fi reprezentarea directă și necomplicată a naturii, tipică picturii italiene dinaintea Renașterii Înalte și, în special, dinaintea perioadei lui Rafael.” Ei disprețuiau „lipsa de expresivitate și conservatorismul picturii academice din Londra” și îl batjocoreau pe șeful Academiei Regale, Joshua Reynolds, numindu-l „Sir Sloshua.”
Principii Artistice:„Adevărul față de natură”: Acest principiu trebuia atins prin „minuțiozitatea detaliilor și pictura după natură în aer liber.”
Estetică: Caracterizată printr-o „paletă asemănătoare bijuteriilor, o atenție deosebită la detalii și reprezentări izbitoare ale femeilor.” Stilul lor includea „o iluminare clară și strălucitoare, o atmosferă clară și o reproducere aproape fotografică a detaliilor minuscule.”
Subiecte: S-au concentrat pe „subiecte religioase și medievale”, străduindu-se să „reînvie sentimentul religios profund și directitudinea naivă și lipsită de ornamente a picturii florentine și siene din secolul al XV-lea.” Au introdus, de asemenea, „un simbolism poetic privat.”
Reacția și Influența: Lucrările timpurii ale PRB au fost „aspru criticate”, inclusiv de Charles Dickens, pentru „ignorarea idealurilor academice de frumusețe” și „aparenta ireverență în tratarea temelor religioase cu un realism fără compromisuri.” Cu toate acestea, criticul de artă John Ruskin le-a apărat arta, crezând că ar putea pune „temelia unei școli de artă mai nobile decât a văzut lumea în ultimii trei sute de ani.”
Evoluția Mișcării: Deși viața activă a Frăției a durat mai puțin de cinci ani, influența sa a fost profundă.
Prima Fază (Hunt și Millais): S-a concentrat pe realism, detalii meticuloase și moralitate. Exemplu: Hristos în casa părinților săi de Millais, care a stârnit controverse pentru realismul său neidealizat, sau Trezirea conștiinței de Hunt, plină de simbolism moralizator.
Faza a Doua (Rossetti, Burne-Jones, Morris): La sfârșitul anilor 1850, Dante Gabriel Rossetti s-a asociat cu Edward Burne-Jones și William Morris, orientându-se către „un romantism senzual și aproape mistic.” Această fază a avut un „entuziasm romantic pentru un trecut legendar în locul realismului „adevărului față de natură” și ambiția de a reforma artele aplicate ale designului.” Aceasta a condus la mișcarea Arts & Crafts. Picturile lui Burne-Jones sunt caracterizate de „o paletă în nuanțe de bijuterii, figuri elegant atenuate și subiecte și decoruri extrem de imaginative.”

James Collinson (9 mai 1825 – 1881) a fost un pictor victorian , membru al Frăției Prerafaelite  din 1848 până în 1850. Collinson era cunoscut pentru picturile sale Renunțarea Sfintei Elisabeta a Ungariei , De închiriat și De vânzare.
Collinson a fost un creștin devotat , atras de aspectele devoționale și bisericești înalte ale prerafaelismului.
În perioada sa de prerafaelit, Collinson a contribuit cu un lung poem devoțional la The Germ și a produs o serie de lucrări religioase, cea mai importantă fiind pictura Renunțarea Sfintei Elisabeta a Ungariei (1850).
Când pictura lui Millais , „Hristos în casa părinților săi”, a fost acuzată de blasfemie , Collinson a demisionat din Frăție, crezând că aceasta discredita religia creștină. După demisia sa, Collinson s-a pregătit pentru preoție la un colegiu iezuit , dar nu și-a finalizat studiile.

Revenind la cariera sa artistică, a pictat o serie de picturi de gen seculare , dintre care cele mai cunoscute sunt „ De închiriat” și „De vânzare” , ambele înfățișând cu ușurință femei frumoase în situații care sugerează tentație morală.
Collinson a fost, de asemenea, secretar al Societății Artiștilor Britanici între 1861 și 1870.
În 1858, Collinson s-a căsătorit cu Eliza Wheeler, una dintre cumnatele pictorului John Rogers Herbert , o influență timpurie asupra prerafaeliților.
În ultima parte a vieții sale, Collinson a locuit în Bretania , unde a pictat Sfânta Familie (1878). Collinson a murit în aprilie 1881

Artiști Cheie și Lucrări Notabile:

Dante Gabriel Rossetti: Un poet talentat, pe lângă pictor, a extins obiectivele Frăției „prin legarea poeziei, picturii și idealismului social și prin interpretarea termenului prerafaelit sinonim cu un trecut medieval romantizat.” Lucrări notabile includ Beata Beatrix (1872), o lucrare simbolică a iubirii mistice, și Proserpina (1874), un portret melancolic cu substrat mitologic. Poezia sa, în special sonetele din The House of Life, explorează „misterele iubirii fizice și spirituale.”

William Holman Hunt: Cunoscut pentru „culori clare și dure, iluminare strălucitoare și delimitare atentă a detaliilor.” Lumina lumii (1854), o alegorie a lui Hristos bătând la ușa sufletului uman, a fost un succes public major.

John Everett Millais: Considerat cel mai talentat pictor al grupului, a produs lucrări precum Ophelia (1851–1852), una dintre cele mai populare picturi prerafaelite, și Fata oarbă (1856), un „monument de forță al sentimentului victorian și al facilității tehnice.” A devenit academician al Academiei Regale.

IV. Conexiuni și Moștenire

Mișcarea Prerafaelită, deși scurtă în activitatea sa formală, a avut o „influență profundă” asupra artei britanice, artelor decorative și designului interior. Inițial întâmpinați cu ostilitate, prerafaeliții sunt acum recunoscuți ca „prima mișcare de artă modernă din Marea Britanie”, care a „reacționat împotriva convențiilor și a încercat cu îndrăzneală să reformeze arta.” Moștenirea lor este vizibilă astăzi în „specialiști în povestiri precum George RR Martin, până la ținute vestimentare eterice și plutitoare.”

Millais, Fiica Tăietorului de Pădurari , Galeria de Artă Guildhall