În primăvara anului 1968, la Muzeul Brukenthal din Sibiu a avut loc cel mai mare furt din patrimoniul naţional din perioada comunistă.

Doar 10% dintre lucrările de artă furate au șansa de a fi recuperate.
Furată din Luvru în 1911, Mona Lisa a fost recuperată în 1914; picturi de Vermeer,
Rembrandt și Degas, aflate între cele 13 lucrări furate în 1990 din Muzeul Isabella Stewart Gardner în Boston, nu au fost recuperate până în prezent.

In 1966, o colectie de bijuterii antice imprumutata de la un muzeu american a fost interceptata pe drumul de intoarcere spre Franta. Iar cel mai notabil caz ulterior s-a produs in 1998, cand un tablou de Jean-Baptiste Camille Corot, Le Chemin de Sèvres, a fost taiat din rama in plina zi. Pictura de mici dimensiuni fusese achizitionata de Luvru in 1902. Hotii au reusit sa o sustraga fara sa fie observati, iar alarma s-a dat abia dupa inchiderea salilor. Politia a interogat sute de vizitatori si angajati, dar opera nu a mai fost gasita niciodata.

Incidentul din 1998 a determinat o revizuire masiva a normelor de securitate, transformand muzeul intr-o fortareata aparent impenetrabila. Totusi, jaful din Galeria Apollon, Luvru ,octombrie 2025 dovedeste ca, oricat de sofisticate ar fi sistemele, ingeniozitatea umana poate gasi intotdeauna o bresa.

Cel mai cunoscut ramane furtul Giocondei din 1911, cand un fost angajat al muzeului, Vincenzo Peruggia, a sustras tabloul lui Leonardo da Vinci si l-a ascuns intr-o debara, iesind cu el sub o manta alba in dimineata urmatoare. Opera a fost gasita abia dupa trei ani, la Florenta, iar autorul jafului a fost considerat erou in Italia pentru ca „a readus acasa” o lucrare despre care credea ca fusese furata de francezi. Ironia a facut ca furtul sa transforme Mona Lisa in cea mai faimoasa pictura din lume.

In 1940, la inceputul ocupatiei naziste, Luvrul a fost in pericol de a-si pierde tezaurul artistic, insa directorul Jacques Jaujard a organizat una dintre cele mai ample operatiuni de evacuare a patrimoniului din istorie. Inainte ca trupele germane sa intre in Paris, peste 1.800 de lazi cu opere de arta – inclusiv Mona Lisa, Nunta din Cana si Pluta Meduzei – au fost transportate in secret spre castelele din Valea Loarei.

Fiecare lucrare a fost codificata in functie de valoare: galben pentru valoros, verde pentru important, rosu pentru capodopere. Pictura lui Leonardo a fost mutata de cinci ori pe durata razboiului, pentru a fi protejata de posibile confiscari. Victoria din Samothrace a fost ultima piesa evacuata, in chiar ziua in care Germania invada Polonia.

Istoria celor 8 picturi furate în anul 1968 din Muzeul Brukenthal, dintre care 4 recuperate în 1998, se scrie în continuare în abordări realiste sau romanțate, câteodată atinse de teoriile conspirației.
La 50 de ani de la închiderea cazului, în depozitele Palatului Brukenthal continua să fie păstrat împachetat șasiul de pe care a fost tăiată pânza picturii Moartea Cleopatrei, cu ambalajul intact, așa cum a fost lăsat de anchetatori în 1972. Lipsa oricărei inițiative de cercetare a conținutului acestui pachet stă martor traumei colective care a marcat angajații muzeului decenii la rând.
Expoziția „Marele furt din Muzeul Brukenthal: 1968” propune un exercițiu de memorie reparativă în beneficiul muzeului și al comunităților din care instituția noastră face parte din punct de vedere profesional, local și național.
În octombrie 2022, șasiul Morții Cleopatrei a fost despachetat; acesta este piesa în jurul căreia se construiește abordarea noastră privind evenimentele trecutului, alăturând documente și fotografii de arhivă pentru fiecare dintre episoadele unei povești al cărei deznodământ rămâne pe jumătate deschis.

O expoziţie curatoriată de Dana Roxana Hrib și Alexandru Constantin Chituţă, documentează Marele furt din Muzeul Brukenthal de la 1968, a fost deschisă la Casa Albastră din Sibiu în 12 decembrie 2022.

Proiectul expoziţional urmăreşte două obiective: prezentarea evenimentelor, începând cu noaptea de 26 spre 27 mai 1968, şi recuperarea memoriei celor patru picturi pierdute, cu ajutorul documentaţiei specifice unui muzeu: fotografii de arhivă şi fişe de conservare din anii 60, date din registrul inventar şi urme ale existenţei acestor picturi precum şasiul de pe care a fost tăiată pânza lucrării „Moartea Cleopatrei” sau rama „Portretului de bărbat” de Christoph Amberger.(1505-1562)

Sunt prezentate atât fotografii originale, cât şi imaginea lor printată la dimensiuni mari, surprinzând aspecte ale expoziţiei de bază din Palatul Brukenthal în care o parte dintre tablourile furate erau expuse, verso panoului de lemn în cazul altor lucrări, fotografie după radiografie, în lumină razantă, directă şi chiar în infraroşu, macrofotografie a detaliilor
Cercetarea desfăşurată pentru realizarea expoziţiei a deschis noi direcţii pe care ne propunem să le urmăm în anii viitori. Spre exemplu recuperarea memoriei celor 17 lucrări dispărute din colecţia Brukenthal în anii 1926, 1944 şi 1948, probabil furate, pierdute sau distruse mai ales în timpul evacuării şi naţionalizării. Şi dintre acestea două au fost recuperate iar pentru restul au fost găsite imaginile a trei lucrări de pictură foarte puţin cunoscute (Gillis van Coninxloo ?, Peisaj de pădure cu taur şi Peisaj de pădure cu vânătoare de mistreţ lipsă din 1944 şi Alexander Liezen-Mayer, Elisabeta de Turingia ca îngrijitoare a săracilor, lipsă din 1948) ce vor fi de asemenea prezentate publicului, precizează sursa citată.

Muzeul Naţional Brukenthal doreşte să folosească acest prilej pentru conştientizarea asupra importanţei şi unicităţii patrimoniului. Abuzurile asupra operelor de artă sunt o oglindire a abuzurilor pe care oamenii le exercită unii asupra altora. Atunci când o pictură este furată sau distrusă nu doar proprietarul este păgubit ci generaţii la rând de vizitatori şi accesul acestora la cultură; este o temă actuală asupra căreia avem cu toţii datoria de a stărui.

În primăvara anului 1968, la Muzeul Brukenthal din Sibiu a avut loc cel mai mare furt din patrimoniul naţional din perioada comunistă. Au dispărut opt tablouri, capodopere ale artei universale semnate de pictori renumiţi: Anton van Dyck – „Moartea Cleopatrei“, Frans van Mieris cel Bătrân –  „Bărbat cu pipă la fereastră“, Jorg Breu – „Portret de bărbat“, anonim german – „Bărbat cu haină de blană“, Cristoph Amberger – „Portret de bărbat“, Tiziano Vecello da Cadore – „Ecce homo“, Rosalba Carriera – „Portretul unei tinere femei“ (o miniatură pictată pe fildeş) şi – cea mai valoroasă – Maestrul legendei Sfântului Augustin – „Bărbat cu craniu în mână“, evaluate la peste 25 de milioane de dolari.

Anthony van Dyck (1599-1641) a fost un pictor baroc flamand, discipol al lui Peter Paul Rubens.
Este cunoscut mai ales pentru portretele sale ale aristocrației europene, în special ale curții regelui Carol I al Angliei, al cărui pictor principal a fost.
Pe lângă portrete, a creat și numeroase lucrări cu subiecte religioase și mitologice.
Tabloul o înfățișează pe Cleopatra a VII-a, ultima regină a Egiptului, în momentul morții sale, după ce s-a lăsat mușcată de o viperă.

Patru dintre tablouri au fost recuperate după mulţi ani, cele mai multe după Revoluţie. Ele au fost găsite în colecţii particulare din SUA şi aduse cu avionul prezidenţial în România.
Jaful de la Muzeul Național Brukenthal, din 1968, este subiectul unui episod dintr-un nou serial realizat de History Channel, anunță Forbes România.

Experiența acumulată la București, în preajma colecției Zambaccian, și-a spus cuvântul. Theodor Ionescu s-a aplecat cu multă pricepere și migală asupra tezaurului adăpostit de marele muzeu și astfel avea să descopere, pe parcursul a 10 ani de muncă, peste 600 de tablouri aparținând unor mari maeștri ai școlilor apusene. Muzeograful scoate la iveală, la începutul anilor ’60, tablouri ale lui Tizian, Anton van Dyck, Amberger, Giorgione, Jordaens, Andrea Celesti, lucrări despre care nu se știa că se află în Muzeul Brukenthal. Este „găsit” chiar celebrul tablou al lui Jan van Eyck „Omul cu tichia albastră” – un autoportret al autorului. Colecționarii de artă, dar mai ales oamenii partidului în frunte cu Nicolae Ceaușescu se arătau extrem de încântați de bogăția patrimoniului.

Descoperirea de la Brukenthal face vâlvă în lumea întreagă și muzeul din Sibiu intră în circuitul internațional, cu una dintre cele mai invidiate colecții din Europa. Și deodată, în 28 mai 1968, cade vestea furtului ca o ghilotină.
După furtul de la muzeul Brukenthal istoria drumului acestor tablouri prin lume poate fi extrem de interesantă, însă doar eforturile conjugate ale polițiștilor mai multor țări vor putea descoperi vreodată adevărul despre marele furt de la Brukenthal. Pentru că, deși România a intrat în posesia celor patru pânze găsite în SUA, în timpul mandatului lui Emil Constantinescu, misterul „furtului secolului” rămâne. Nicio autoritate de investigare nu a putut, în mai bine de jumătate de secol, să dea răspuns întrebării: Cine a prădat Muzeul Brukenthal în 1968?
Anul 1998. Fostul președinte Emil Constantinescu povestește cum au fost găsite tablourile și cum au fost returnate României în timpul mandatului său la Cotroceni. Relatarea sa se găsește pe o bandă, în arhivele Radio România Actualități.
„Mi s-a adus la cunoștință că instituția vamală din SUA a ajuns în posesia a patru tablouri din Colecția Brukenthal, furate în 1968. În 1998, un colecționar din SUA a trimis spre evaluare două tablouri unei galerii din New York. Galeristul, constatând că fac parte din Școala Flamandă, le-a fotografiat și a trimis fotografiile Institutului de Istoria Artei din Haga. Directorul Institutului a recunoscut în fotografii tabloul «Bărbat cu craniu» ca făcând parte din seria celor furate de la Muzeul Brukenthal din Sibiu. I-a scris domnului dr. Alexandru Lungu, directorul Muzeului Brukenthal. Acesta a cerut sprijinul UNESCO și totul a căpătat o turnură internațională. Noi am cerut, prin Ministerul de Interne, să se facă o sesizare prin Interpol. Agenții Serviciului Vamal american au luat legătura cu galeristul din New York care a furnizat date privind numele colecționarului care încercase să vândă tablourile. Tablourile au fost confiscate”, a relatat fostul președinte al României. După doi ani de corespondențe pe cale diplomatică, cele patru tablouri au fost redate Muzeului Brukenthal. La restul li s-a pierdut urma.